D E C I Z I A nr. 38 Dosar nr. 1371/33/2010

Buna ziua domnilor "asistati".
Din cat inteleg eu limba romana, pentru membrii SCMD trebuie sa se intrerupa recalcularea pensiilor. Cititi si dumneavoastra si consultati si avocatii dvs. sa ne spuna un punct de vedere.
Multumim pe aceasta cale, Dl. prim ministru Ciorbea pentru explicatiile la emisiunea esential/antena3 si atentie la termenul de 45 de zile pt depunerea plicurilor pentru proces.

R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE CONTENCIOS ADMINISTRATIV ŞI FISCAL



D E C I Z I A nr. 38 Dosar nr. 1371/33/2010




Şedinţa publică de la 7 ianuarie 2011




S-au luat în examinare recursurile declarate de Guvernul României şi Ministerul Administraţiei şi Internelor împotriva sentinţei civile nr. 338 din 28 septembrie 2010 a Curţii de Apel Cluj – Secţia Comercială, de Contencios Administrativ şi Fiscal.
La apelul nominal se prezintă recurentul-intervenient Ministerul Administraţiei şi Internelor, prin consilier juridic T.V. şi intimaţii-reclamanţi H.V., S.G., T.Ş., P.I., B.I., Ş.M.M. şi V.V., prin avocat I.V., lipsind recurentul-pârât Guvernul României.
Procedura completă.
Se prezintă referatul cauzei, magistratul asistent arătând faptul că recursurile sunt declarate şi motivate în termen, fiind scutite de plata taxei judiciare de timbru şi a timbrului judiciar.
Se mai învederează că intimaţii-reclamanţi au depus la dosar întâmpinare, prin care au susţinut că cele două recursuri sunt lipsite de obiect, având în vedere faptul că, prin sentinţa nr. 443 din
23.11.2010, Curtea de Apel Cluj a admis acţiunea de fond şi a dispus anularea dispoziţiilor art. 2 alin. 2, 3, 4, 6 şi 7, art. 6 alin. 1, 2 şi art. 10 alin. 2 din H.G. nr. 735/2010.
Magistratul asistent mai arată că la dosarul cauzei au fost depuse cereri de intervenţie în interesul intimaţilor-reclamanţi, formulate de Sindicatul Cadrelor Militare Disponibilizate şi de Asociaţia Naţională a Cadrelor Militare în Rezervă şi Retragere „Alexandru Ioan Cuza” – Filiala Sector 5 Bucureşti. Cererile de intervenţie sunt legal timbrate, însă cererea formulată de Asociaţia Naţională a Cadrelor Militare în Rezervă şi Retragere „Alexandru Ioan Cuza” – Filiala Sector 5 Bucureşti nu a fost comunicată.
Instanţa comunică un exemplar al cererii de intervenţie reprezentantului recurentului-intervenient Ministerul Administraţiei şi Internelor care, având cuvântul, arată că nu înţelege să solicite acordarea unui nou termen de judecată pentru a putea lua cunoştinţă de cuprinsul acesteia.
Înalta Curte pune în discuţia părţilor prezente încuviinţarea în
principiu a cererilor de intervenţie.
Sindicatul Cadrelor Militare Disponibilizate, prin avocat D.G., solicită admiterea în principiu a cererii de intervenţie, susţinând că justifică un interes în promovarea acestei cereri, întrucât Guvernul României a adoptat un act administrativ care prejudiciază interesele membrilor săi. De asemenea, apărătorul părţii arată că este de acord cu admiterea în principiu şi a celeilalte cereri de intervenţie formulată în cauză.
Asociaţia Naţională a Cadrelor Militare în Rezervă şi Retragere „Alexandru Ioan Cuza” – Filiala Sector 5 Bucureşti, prin avocat B.I., pentru aceleaşi motive susţinute de sindicat, solicită admiterea în principiu a ambelor cereri de intervenţie.
Consilierul juridic al Ministerului Administraţiei şi Internelor arată că lasă la aprecierea instanţei măsura ce urmează a fi luată în privinţa cererilor de intervenţie.
Înalta Curte, constatând că sunt îndeplinite cerinţele impuse de art. 49 alin. 1 şi 3 Cod procedură civilă, în temeiul art. 51 şi art. 52
Cod procedură civilă, admite în principiu cererile de intervenţie în interesul intimaţilor-reclamanţi şi dispune introducerea în cauză în calitate de intervenienţi a Sindicatului Cadrelor Militare
Disponibilizate şi a Asociaţiei Naţionale a Cadrelor Militare în Rezervă şi Retragere „Alexandru Ioan Cuza” – Filiala Sector 5 Bucureşti.


Înalta Curte acordă cuvântul părţilor prezente asupra excepţiei lipsei de obiect a recursurilor, invocată de intimaţii-reclamanţi prin întâmpinare.
Intimaţii-reclamanţi, prin apărător, solicită admiterea excepţiei lipsei de obiect a cererilor de recurs şi, la solicitarea instanţei, precizează că înţelege să invoce şi excepţia de obiect a cererii de suspendare.
Consilierul juridic al Ministerului Administraţiei şi Internelor solicită respingerea excepţiei lipsei de obiect a recursurilor, dar şi a excepţiei lipsei de obiect a cererii de suspendare, susţinând că reclamanţii nu au formulat cerere de suspendare în temeiul dispoziţiilor art. 15 din Legea nr. 554/2004, ci în baza art. 14 alin. 1 din aceeaşi lege.
Avocaţii intervenienţilor, având pe rând cuvântul, solicită admiterea excepţiilor invocate în cauză pentru aceleaşi motive susţinute de reprezentantul intimaţilor-reclamanţi.
Înalta Curte, deliberând, respinge excepţia lipsei de obiect a cererilor de recurs, cu motivarea că acestea au ca obiect sentinţa nr. 338 din 28.09.2010 pronunţată de Curtea de Apel Cluj – Secţia Comercială, de Contencios Administrativ şi Fiscal.
De asemenea, instanţa respinge şi excepţia lipsei de obiect a prezentei cereri de suspendare, în raport de dispoziţiile art. 15 alin. 4 din Legea nr. 554/2004, modificată.
Nemaifiind cereri de formulat, Înalta Curte constată pricina în stare de judecată şi acordă cuvântul părţilor în raport cu recursurile declarate în cauză.
Consilierul juridic al recurentului-intervenient Ministerul Administraţiei şi Internelor solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat, admiterea cererii de intervenţie formulată în interesul pârâtului Guvernul României, modificarea sentinţei recurate, în sensul respingerii cererii de suspendare a H.G. nr. 735/2010 ca nefondată, susţinând că nu sunt îndeplinite cele două condiţii prevăzute de art. 14 alin. 1 din Legea nr. 554/2004 pentru a se dispune suspendarea actului administrativ.
De asemenea, solicită admiterea recursului declarat de pârâtul Guvernul României astfel cum a fost formulat şi respingerea cererilor de intervenţie în interesul intimaţilor-reclamanţi.
Avocatul intimaţilor-reclamanţi solicită respingerea recursurilor ca nefondate, admiterea cererilor de intervenţie formulate şi menţinerea hotărârii instanţei de fond ca fiind temeinică şi legală, susţinând că, în cauză, în mod corect s-a reţinut că sunt întrunite ambele condiţii prevăzute de art. 14 alin. 1 din Legea nr. 554/2004.
Avocatul intervenientului Sindicatul Cadrelor Militare Disponibilizate achiesează la concluziile formulate de avocatul intimaţilor-reclamanţi şi solicită respingerea recursurilor ca
nefondate şi admiterea cererilor de intervenţie accesorie.
Intervenienta Asociaţia Naţională a Cadrelor Militare în Rezervă şi Retragere „Alexandru Ioan Cuza” – Filiala Sector 5 Bucureşti, prin avocat, solicită respingerea ambelor recursuri ca nefondate şi admiterea cererilor de intervenţie astfel cum au fost formulate, susţinând că, în mod corect, prima instanţă a constatat că cererea de suspendare este întemeiată, considerând îndeplinite atât condiţia cazului bine justificat, cât şi pe cea a pagubei iminente.

Î N A L T A C U R T E,

Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Cluj – Secţia Comercială, de Contencios Administrativ şi Fiscal, reclamanţii H.V., S.G., T.Ş., P.I., B.I., Ş.M.M., V.V. au chemat în judecată pe pârâtul Guvernul României solicitând instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa în cauză să dispună suspendarea executării H.G. nr. 735 din 21.07.2010 pentru recalcularea pensiilor stabilite potrivit legislaţiei privind pensiile militare de stat, a pensiilor de stat ale
poliţiştilor şi ale funcţionarilor publici cu statut special din sistemul administraţiei penitenciarelor, conform Legii nr. 119/2010 privind stabilirea unor măsuri în domeniul pensiilor.
Pârâtul Guvernul României a formulat întâmpinare în cauză (filele 27-30 dosar), în care a solicitat respingerea cererii de suspendare a actului administrativ mai sus indicat şi a prezentat în
detaliu argumentele pentru care a considerat că nu sunt îndeplinite condiţiile impuse de art. 14 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, modificată. Ministerul Administraţiei şi Internelor a formulat cerere de intervenţie în interesul pârâtului (filele 31-35 dosar), în care a cerut respingerea cererii de suspendare.
Intervenientul accesoriu a apreciat că justifică un interes în formularea acestei cereri, întrucât a avut calitatea de iniţiator al actului administrativ unilateral cu caracter normativ a cărui
suspendare s-a solicitat de către reclamanţi.
Aceeaşi autoritate publică centrală a invocat, în principal, excepţia inadmisibilităţii cererii pentru neîndeplinirea procedurii administrative prealabile, reglementate de art. 7 alin. 1 din Legea nr. 554/2004, modificată.
În justificarea acestei excepţii, Ministerul Administraţiei şi Internelor a recunoscut că reclamanţii au formulat plângere administrativă prealabilă la data de 12.08.2010, însă, a arătat că aceştia au investit instanţa de contencios administrativ cu prezenta cerere fără a aştepta ca autoritatea publică să răspundă la recursul administrativ sau îndeplinirea termenului legal prevăzut de art. 8 din Legea nr. 554/2004, modificată.
În subsidiar, intervenientul accesoriu a reiterat considerentele de fapt şi de drept expuse de emitentul actului administrativ atacat în întâmpinare, care determină netemeinicia cererii reclamanţilor.
La termenul de judecată din data de 21.09.2010, Curtea a admis în principiu cererea de intervenţie în interesul pârâtului formulată de Ministerul Administraţiei şi Internelor, în raport de dispoziţiile art. 52 C. proc.civ. Curtea de Apel Cluj – Secţia Comercială, de Contencios Administrativ şi Fiscal, prin sentinţa nr. 338 din 28.09.2010, a respins excepţia inadmisibilităţii cererii reclamanţilor H.V., S.G., T.Ş., P.I., B.I., Ş.M.M., V.V. în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României, a admis cererea reclamanţilor, a respins cererea de intervenţie în interesul pârâtului formulată de intervenientul Ministerul Administraţiei şi Internelor, a dispus suspendarea executării H.G. nr. 735 din 21.07.2010 pentru recalcularea pensiilor stabilite potrivit legislaţiei privind pensiile militare de stat, a pensiilor de stat ale poliţiştilor şi ale funcţionarilor publici cu statut special din sistemul administraţiei penitenciarelor, conform Legii nr. 119/2010 privind stabilirea unor măsuri în domeniul pensiilor, până la pronunţarea instanţei de fond.
Pentru a pronunţa o asemenea soluţie, prima instanţă a reţinut următoarele:
1. Obiectul cererii de suspendare îl reprezintă H.G. nr. 735 din 21.07.2010, iar temeiul juridic al acesteia este art. 14 alin. 1 din Legea nr. 554/2004, modificată.
Reclamanţii au făcut dovada îndeplinirii procedurii administrative prealabile, prin anexarea acesteia la cererea de chemare în judecată, cu respectarea art. 12 din legea mai sus arătată.
Recursul administrativ a fost înaintat prin poştă Guvernului României la data de 13.08.2010 (fila 13 dosar), iar emitentul actului aflat în litigiu nu a procedat la revocarea acestuia, motiv pentru care reclamanţii au formulat prezenta cerere de chemare în judecată.
2. Pe fondul cauzei, prima instanţă a apreciat că sunt întrunite condiţiile impuse de art. 14 din Legea nr. 554/2004, modificată, pentru a se putea dispune suspendarea executării H.G. nr. 735 din 21.07.2010: cazul bine justificat şi paguba iminentă.
În concepţia curţii de apel, argumentul juridic aparent valabil, care justifică îndeplinirea condiţiei cazului bine justificat, rezidă în împrejurările de fapt şi de drept expuse în cauză de către reclamanţi, care sunt de natură să inducă o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actului administrativ. În plus, reclamanţii au arătat abuzul autorităţii publice pârâte, atitudinea acesteia, diligenţele depuse de aceştia şi efectele posibile şi previzibile ale executării actului administrativ.
În mod concret, instanţa de fond a constatat că reclamanţii au criticat H.G. nr. 735 din 21.07.2010, cu motivarea că acest act administrativ unilateral cu caracter normativ cuprinde dispoziţii care exced celor ale Legii nr. 119/2010, menţionând în acest sens obligaţia depunerii cererilor de recalculare a pensiilor, precum şi a documentelor doveditoare privind veniturile realizate (spre exemplificare, instanţa a reţinut art. 10 alin. 2, art. 2 alin. 3 şi 4, art. 6 alin. 2 şi 4 din H.G. nr. 735 din 21.07.2010).
Analizând în aparenţă Legea nr. 119/2010, prima instanţă a observat că aceasta nu conţine dispoziţii care să oblige particularul să depună cerere de recalculare a pensiei, să solicite şi să depună documente doveditoare privind veniturile realizate sau în baza cărora să fie obligaţi să suporte vreo consecinţă ca urmare a neefectuării de către aceştia a demersurilor prevăzute în actul normativ.
De asemenea, Curtea de apel a reţinut faptul că nici prevederile Legii nr. 19/2000 nu impun o astfel de obligaţie, ci sugerează doar posibilitatea beneficiarilor de a-şi dovedi cu înscrisuri stagiile de cotizare.
Prima instanţă a apreciat faptul că, în speţă, este îndeplinită şi condiţia prevenirii unei pagube iminente, în sensul art. 2 lit. ş) din Legea nr. 554/2004, modificată.
În argumentarea acestui punct de vedere, judecătorul fondului a arătat că recalcularea pensiilor stabilite potrivit prevederilor legilor cu caracter special, cuvenite sau aflate în plată, precum şi
determinarea punctajului mediu anual şi a cuantumului fiecărei pensii sunt reglementate de Legea nr. 119/2010.
H.G. nr. 735 din 21.07.2010 face pentru prima oară referiri la situaţia în care beneficiarii pensiilor în discuţie nu depun cereri de recalculare şi documente doveditoare, caz în care se va proceda în mod discriminatoriu la determinarea punctajului mediu anual pe baza salariului mediu brut pe economie din perioadele respective.
Starea de fapt anterior prezentată a fost considerată de prima instanţă de natură a crea un dezechilibru între interesul general şi imperativul protecţiei drepturilor fundamentale ale persoanei, dezechilibru care există ori de câte ori, prin diminuarea drepturilor patrimoniale, persoana trebuie să suporte o sarcină excesivă şi disproporţionată.
În acest sens, Curtea de apel a făcut trimitere la hotărârea BUCHEN contra Cehiei pronunţată de instanţa de la Strasbourg, care stabileşte că dreptul la pensie poate fi asimilat unui drept de
proprietate.
În aceeaşi ordine de idei, prima instanţă a amintit şi cauza Kjartan Asmundsson contra Islandei din 2004, precum şi cauza Moskal din 2009, în care s-a pus problema încălcării art.1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
În susţinerea caracterului iminent al pagubei, judecătorul fondului a nominalizat prevederile art. 1 din H.G. nr. 735 din 21.07.2010, în condiţiile în care acest act administrativ a intrat în vigoare la data de 29.07.2010, iar pensiile recalculate în perioada de 5 luni reglementată de act vor intra în plată începând cu luna ianuarie 2011.
Pentru toate aceste considerente de fapt şi de drept, prima instanţă a reţinut pe de o parte că, la nivel de aparenţă, actul administrativ normativ supus suspendării nu îndeplineşte condiţiile
de fond şi de formă ale actului ce se impunea a fi emis, iar pe de altă parte iminenţa prejudiciului este previzibilă, aşa încât sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 14 alin. 1 din Legea nr. 554/2004, modificată, pentru a se putea dispune admiterea acţiunii reclamanţilor.
Împotriva acestei sentinţe au declarat recurs pârâtul Guvernul României şi intervenientul accesoriu Ministerul Administraţiei şi Internelor, care au solicitat admiterea recursurilor, modificarea sa, în sensul respingerii acţiunii reclamanţilor ca neîntemeiată.
I. În motivarea căii de atac, încadrată în drept în dispoziţiile art. 304 pct. 9 C.proc.civ., recurentul Guvernul României a susţinut faptul că sentinţa contestată este pronunţată cu aplicarea greşită a legii, respectiv, a dispoziţiilor art. 14 din Legea contenciosului administrativ.
În dezvoltarea acestui motiv de recurs, au fost formulate de către recurentul Guvernul României următoarele critici de nelegalitate cu privire la hotărârea judecătorească atacată:
Raţionamentul instanţei de fond, în sensul că H.G. nr. 735 din 21.07.2010 încalcă prevederile art. 161, art. 164 şi art. 167 alin. 2 din Legea nr. 19/2000 prin faptul că impune în sarcina persoanelor fizice aflate sub incidenţa sa obligaţia de a formula cereri de recalculare a pensiilor şi de a depune acte doveditoare în ceea ce priveşte veniturile obţinute în perioadele care constituie stagii de cotizare, este eronat, întrucât porneşte de la o premisă falsă.
În sprijinul acestei idei, recurentul aminteşte dispoziţiile art. 1 alin. 1 din Legea nr. 119/2010, potrivit cărora pensiile foştilor militari devin pensii în înţelesul Legii nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale.
În plus, recurentul susţine că recalcularea pensiilor aflate în discuţie are loc în temeiul Legii nr. 19/2000, cu modificările şi completările ulterioare, astfel cum dispune în mod imperativ art. 3 alin. 1 din Legea nr. 119/2010: „Pensiile prevăzute la art. 1, stabilite potrivit prevederilor legilor cu caracter special, cuvenite sau aflate în plată, se recalculează prin determinarea punctajului mediu anual şi a cuantumului fiecărei pensii, utilizând algoritmul de calcul prevăzut de Legea nr. 19/2000, cu modificările şi completările ulterioare.”
Ca atare, recurentul arată că recalcularea pensiilor reclamanţilor se face prin efectul Legii nr. 119/2010 şi este obligatorie în toate cazurile prevăzute la art. 1 din acest act normativ, iar nu facultativă şi lăsată la latitudinea beneficiarilor, astfel cum reţine prima instanţă, care apreciază că H.G. nr. 735 din 21.07.2010 le-ar impune acestora să solicite această recalculare, prin adăugare la lege.
În plus, recurentul precizează faptul că, la termenele prevăzute de art. 4 alin. 1 din Legea nr. 119/2010, recalcularea pensiilor stabilite pe baza legislaţiei anterioare, care devin pensii în înţelesul Legii nr. 19/2000, trebuie să-şi producă efectele.
În altă ordine de idei, recurentul Guvernul României menţionează faptul că Legea nr. 119/2010 nu reglementează pentru prima dată procedura de recalculare a pensiilor, această problemă fiind lăsată pe seama metodologiei, astfel cum se prevede la art. 3 alin. 3 din legea anterior individualizată.
În acest sens, recurentul face trimitere la dispoziţiile art. 2 alin. 3 din H.G. nr. 735 din 21.07.2010 şi arată că soluţia adoptată este firească, întrucât pensiile militare de stat erau stabilite în funcţie de vechimea în serviciu. Spre deosebire de acestea din urmă, pensiile din sistemul public de pensii se stabilesc prin determinarea punctajului mediu anual în raport de stagiul de cotizare, iar ca regulă, constituie stagiu de cotizare perioadele în care persoanele au plătit contribuţii de asigurări sociale. Ca atare, trebuie dovedită realizarea unor venituri pentru care s-au plătit asemenea contribuţii.
De asemenea, recurentul Guvernul României precizează că, şi în situaţia în care nu se solicită şi nu se depun documentele doveditoare necesare stabilirii punctajelor medii anuale, din care să
reiasă veniturile realizate lunar, art. 5 alin. 4 din Legea nr. 119/2010 precizează în mod expres că „în cazul pensiilor prevăzute la alin. 1, pentru perioadele care constituie stagiu de cotizare şi pentru care nu pot fi dovedite venituri de natură salarială, la determinarea punctajului mediu anual se utilizează salariul mediu brut pe economie din perioadele respective.”
În concepţia aceluiaşi recurent, aceste documente sunt cerute doar în completarea datelor din dosarele de pensie deja existente.
Totodată, recurentul susţine că dispoziţiile art. 6 alin. 4 din H.G. nr. 735/2010 reiau modalitatea de calcul prevăzută de art. 5 alin. 4 din Legea nr. 119/2010, în sensul arătat anterior.
Pe aspectul analizat, recurentul concluzionează că nu este vorba despre o „sancţiune” pentru neîndeplinirea unei obligaţii, ci despre o modalitate de calcul stabilită prin lege, care devine
aplicabilă numai în situaţia în care pentru anumite perioade de cotizare nu pot fi dovedite venituri de natură salarială şi reprezintă o garanţie din partea statului a minimului pensiei de care vor beneficia foştii militari.
Pe de altă parte, recurentul Guvernul României arată că, pornind de la prevederile art. 161 alin. 2 din Legea nr. 19/2000, beneficiarii recalculării pensiilor în temeiul Legii nr. 119/2010 au un regim mai favorabil decât asiguraţii din sistemul public de pensii deoarece, în cazul în care nu sunt dovedite drepturile salariale, punctajul mediu anual se raportează nu la salariul minim pe ţară, ci la salariul mediu brut pe economie din perioadele respective.
În optica recurentului-pârât, în speţă, nu s-a dovedit existenţa cazului bine justificat, în sensul art. 2 alin. 1 lit. t) din Legea nr. 554/2004, modificată.
Mai precis, recurentul-pârât susţine că nu s-au probat împrejurările obiective care creează o îndoială serioasă cu privire la legalitatea actului criticat şi că prima instanţă, pentru a reţine cazul
bine justificat, se bazează pe afirmaţia că prin actul atacat se „sugerează” obligativitatea depunerii de către beneficiari a cererilor de recalculare a pensiilor.
O altă critică formulată de recurent se referă la neîndeplinirea cerinţei pagubei iminente, în condiţiile în care plata pensiilor recalculate se va face începând cu luna ianuarie 2011, conform art. 4 alin. 1 lit. a) din Legea nr. 119/2010.
II. În calea extraordinară de atac, recurentul Ministerul Administraţiei şi Internelor a formulat critici de nelegalitate, care pot fi subsumate motivelor de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7 şi 9 C.proc.civ.
1) În ceea ce priveşte primul motiv de recurs, intervenientul accesoriu a arătat faptul că hotărârea instanţei de fond nu respectă cerinţele art. 261 pct. 5 C.proc.civ., întrucât se bazează pe considerente pur teoretice, principial valabile, dar nesusţinute de un probatoriu adecvat.
În opinia recurentului-intervenient, judecătorul fondului cauzei a invocat în considerentele hotărârii sale speţe care s-au aflat pe rolul Curţii Europene a Drepturilor Omului, fără nicio legătură cu cererea de chemare în judecată.
2) În dezvoltarea motivului de recurs reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc.civ., recurentul Ministerul Administraţiei şi Internelor a expus unele considerente de ordin doctrinar şi a arătat că prima instanţă a prejudecat fondul cauzei, cu ocazia analizării existenţei cazului bine justificat.
În concepţia recurentului-intervenient, în speţă, pentru stabilirea existenţei primei condiţii impuse de art. 14 din Legea nr. 554/2004, modificată, trebuia avută în vedere situaţia celor care
solicită suspendarea actului administrativ litigios, iar nu eventualele vicii ale respectivului act, întrucât acestea din urmă trebuie analizate de instanţa investită cu cererea de anulare.
În concluzie, acelaşi recurent consideră că nu sunt îndeplinite cerinţele impuse de art. 14 din legea anterior indicată pentru a se putea dispune suspendarea efectelor H.G. nr. 735 din 21.07.2010.
Intimaţii-reclamanţi au formulat întâmpinare în care au invocat excepţia lipsei de obiect a recursurilor, în raport de prevederile art. 15 alin. 4 din Legea nr. 554/2004, modificată, şi de împrejurarea că, prin sentinţa nr. 443 din 23.11.2010 pronunţată în dosarul nr. 1510/33/2010, Curtea de Apel Cluj – Secţia Comercială, de Contencios Administrativ şi Fiscal a anulat dispoziţiile art. 2 alin. 2, 3, 4, 6 şi 7, ale art. 6 alin. 1, 2 şi 4 şi ale art. 10 alin. 2 din H.G. nr. 735
din 21.07.2010.
De asemenea, intimaţii-reclamanţi au solicitat respingerea recursurilor formulate în cauză ca nefondate şi au reiterat susţinerile existente în cererea de chemare în judecată (a se vedea filele 35-37 dosar recurs).
În speţă, au formulat cereri de intervenţie în interesul intimaţilor-reclamanţi Sindicatul Cadrelor Militare Disponibilizate (S.C.M.D.) şi Asociaţia Naţională a Cadrelor Militare în Rezervă şi Retragere „Alexandru Ioan Cuza” – Filiala sector 5 Bucureşti.
Petentul Sindicatul Cadrelor Militare Disponibilizate (S.C.M.D.) arată că are interes în formularea cererii de intervenţie, întrucât este o organizaţie cu personalitate juridică, care reuneşte cadrele militare în rezervă, disponibilizate conform O.G. nr. 7/1998 şi a altor acte normative, precum şi alte cadre militare în rezervă şi în retragere, care aderă la statutul, scopul şi obiectivele sindicatului.
În acelaşi sens, petentul a amintit prevederile art. 6 lit. c) din Statutul său, potrivit cărora S.C.M.D. are ca scop principal şi pe acela de a asigura respectarea drepturilor fundamentale ale cadrelor militare disponibilizate, în rezervă sau în retragere, în rândul cărora se situează şi dreptul la pensie militară decentă, în raport cu munca depusă, greutăţile, privaţiunile, riscurile, sacrificiile personale şi familiale suportate în cariera militară.
Totodată, în conformitate cu art. 7 lit. d) din Statut, pentru înfăptuirea scopurilor sale, S.C.M.D. va sesiza organele de justiţie cu privire la activităţile persoanelor juridice sau fizice în caz de încălcare a drepturilor membrilor de sindicat.
Petentul arată că demersul său juridic se justifică şi din perspectiva faptului că hotărârea recurată în prezenta cauză produce efecte erga omnes , astfel încât este opozabilă membrilor S.C.M.D.
În ceea ce priveşte recursul declarat de pârâtul Guvernul României, petentul S.C.M.D. susţine că acesta a devenit ineficient, deoarece în cauză sunt aplicabile dispoziţiile speciale cuprinse în art. 15 alin. 4 din Legea nr. 554/2004, modificată.
De asemenea, petentul arată faptul că, ulterior pronunţării hotărârii judecătoreşti recurate, a fost dată sentinţa nr. 443 din 23.11.2010 prin care Curtea de Apel Cluj – Secţia Comercială, de Contencios Administrativ şi Fiscal a anulat dispoziţiile art. 2 alin. 2, 3, 4, 6 şi 7, ale art. 6 alin. 1, 2 şi 4 şi ale art. 10 alin. 2 din H.G. nr. 735 din 21.07.2010.
În concluzie, în opinia S.C.M.D., recursul pârâtului Guvernul României este nefondat, întrucât suspendarea executării actului administrativ atacat s-a prelungit de drept până la soluţionarea
definitivă şi irevocabilă a cauzei privind anularea actului.
În plus, S.C.M.D. opinează în sensul că H.G. nr. 735 din 21.07.2010 este un act administrativ unilateral cu caracter normativ, motiv pentru care se impune suspendarea executării pentru toate categoriile de persoane pe care le vizează, pentru ca măsura întreruperii executării să nu conducă la situaţii de tratament juridic diferenţiat, mai cu seamă în ipoteza admiterii acţiunii de fond şi anulării ulterioare a actului administrativ litigios.
În altă ordine de idei, petentul S.C.M.D. reiterează susţinerile intimaţilor-reclamanţi cuprinse în cererea de chemare în judecată (filele 22-28 dosar recurs).
Petenta Asociaţia Naţională a Cadrelor Militare în Rezervă şi Retragere „Alexandru Ioan Cuza” – Filiala sector 5 Bucureşti consideră că recursul declarat de pârâtul Guvernul României este nefondat, pentru aceleaşi considerente expuse şi de petentul S.C.M.D. (filele 48-53 dosar recurs).
La termenul de judecată din data de 7.01.2011, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, având în vedere susţinerile părţilor şi a petenţilor, precum şi prevederile art. 51 şi art. 52 C.proc.civ., a admis în principiu cererile de intervenţie în interesul intimaţilor-reclamanţi formulate de S.C.M.D. şi de Asociaţia Naţională a Cadrelor Militare în Rezervă şi Retragere „Alexandru Ioan Cuza” – Filiala sector 5 Bucureşti.
De asemenea, la acelaşi termen de judecată, instanţa de control judiciar a respins excepţia lipsei de obiect a cererilor de recurs, cu motivarea că acestea au ca obiect sentinţa nr. 338 din 28.09.2010 pronunţată de Curtea de Apel Cluj – Secţia Comercială, de Contencios Administrativ şi Fiscal.
În plus, aceeaşi instanţă a respins şi excepţia lipsei de obiect a prezentei cereri de suspendare, în raport de dispoziţiile art. 15 alin. 4 din Legea nr. 554/2004, modificată.
Analizând sentinţa atacată, în raport de criticile formulate, cât şi din oficiu, în baza art. 304 C.proc.civ., Înalta Curte apreciază că recursurile declarate de Guvernul României şi Ministerul
Administraţiei şi Internelor sunt nefondate pentru considerentele care vor fi expuse în continuare.
Instanţa de control judiciar constată că, în speţă, nu sunt întrunite cerinţele impuse de art. 304 sau art. 304 C.proc.civ., în vederea casării sau modificării hotărârii: prima instanţă a reţinut corect situaţia de fapt, având în vedere materialul probator administrat în cauză, şi a realizat o încadrare juridică adecvată.
I. În speţă, este nefondat motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C.proc.civ., care se referă la cazul în care hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când aceasta cuprinde
motive contradictorii ori străine de natura pricinii.
În dreptul intern, nemotivarea hotărârii judecătoreşti este sancţionată de legiuitor, pornind de la obligaţia statului de a respecta dreptul părţii la un proces echitabil, drept consacrat de art. 6
paragraful 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Astfel, conform jurisprudenţei instanţei de la Strasbourg, noţiunea de proces echitabil presupune ca o instanţă internă, care nu a motivat decât pe scurt hotărârea sa, să fi examinat totuşi, în mod real, problemele esenţiale care i-au fost supuse şi nu doar să reia pur şi simplu concluziile unei instanţe inferioare.
Pe de altă parte, dreptul la un proces echitabil include, printre altele, dreptul părţilor de a prezenta observaţiile pe care le consideră pertinente pentru cauza lor. Întrucât Convenţia Europeană a Drepturilor Omului nu are ca scop garantarea unor drepturi teoretice sau iluzorii, ci drepturi
concrete şi efective, dreptul aflat în discuţie nu poate fi considerat efectiv decât dacă aceste observaţii sunt în mod real „ascultate”, adică în mod corect examinate de către instanţa sesizată.
Cu alte cuvinte, art. 6 paragraful 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului implică, mai ales în sarcina instanţei, obligaţia de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, al argumentelor şi
al elementelor probatorii ale părţilor, cel puţin pentru a le aprecia pertinenţa.
Înalta Curte apreciază că motivarea hotărârii judecătoreşti înseamnă, în sensul strict al termenului, precizarea în scris a raţionamentului care îl determină pe judecător să admită sau să respingă o cerere de chemare în judecată.
Respectarea acestei cerinţe a motivării actului jurisdicţional aflat în calea extraordinară de atac a recursului s-a analizat în raport de motivele prezentate în acţiunea dedusă judecăţii şi de
argumentele aduse în apărare de partea adversă.
În speţa de faţă, instanţa de control judiciar consideră că hotărârea recurată îndeplineşte cerinţele impuse de art. 261 alin. 1 pct. 5 C.proc.civ., întrucât prima instanţă a expus în mod corespunzător argumentele care au determinat formarea convingerii sale.
Mai precis, judecătorul fondului cauzei a prezentat în cuprinsul hotărârii toate elementele care l-au condus la concluzia necesităţii suspendării efectelor H.G. nr. 735 din 21.07.2010.
Într-adevăr, este corectă afirmaţia recurentului Ministerul Administraţiei şi Internelor, în sensul că prima instanţă a realizat o serie de consideraţii de ordin teoretic cu privire la instituţia suspendării actului administrativ, însă, aceasta şi-a justificat ulterior soluţia pronunţată, din perspectiva îndeplinirii condiţiilor de admisibilitate, impuse de art. 14 din Legea nr. 554/2004, modificată, prin raportare la situaţia factuală existentă în speţă, care rezultă din conţinutul actului administrativ litigios.
În acelaşi timp, Înalta Curte apreciază că jurisprudenţa Curţii de la Strasbourg, individualizată în sentinţa atacată, prezintă relevanţă juridică pentru cauza de faţă, contrar susţinerilor recurentului Ministerul Administraţiei şi Internelor.
II. Nici criticile subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C.proc.civ., invocate în ambele cereri de recurs, nu sunt fondate, pentru motivele care vor fi expuse în continuare.
Prin cererea dedusă judecăţii, s-a solicitat suspendarea executării H.G. nr. 735 din 21.07.2010 pentru recalcularea pensiilor stabilite potrivit legislaţiei privind pensiile militare de stat, a pensiilor de stat ale poliţiştilor şi ale funcţionarilor publici cu statut
special din sistemul administraţiei penitenciarelor, conform Legii nr. 119/2010 privind stabilirea unor măsuri în domeniul pensiilor (publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 527 din 28.07.2010).
Soluţia la care a ajuns instanţa de control judiciar va fi argumentată dintr-o dublă perspectivă:
Din punctul de vedere al îndeplinirii condiţiilor de admisibilitate a 1) cererii de suspendare a actului administrativ, prin raportare la art. 14 alin. 1 din Legea nr. 554/2004, modificată.
Potrivit dispoziţiei legale anterior arătate, în cazuri bine justificate şi pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea, în condiţiile art. 7, a autorităţii publice care a emis actul sau a autorităţii ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanţei competente să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral până la pronunţarea instanţei de fond.
După cum se cunoaşte, suspendarea actelor juridice reprezintă operaţiunea de întrerupere vremelnică a efectelor acestora, ca şi cum actul dispare din circuitul juridic, deşi, formal-juridic, el există.
Mai este de observat că suspendarea executării actelor administrative constituie un instrument procedural eficient pus la dispoziţia autorităţii emitente sau a instanţei de judecată în vederea respectării principiului legalităţii: atâta timp cât autoritatea publică sau judecătorul se află într-un proces de evaluare, din punct de vedere legal, a actului administrativ contestat, este echitabil ca acesta din urmă să nu-şi producă efectele asupra celor vizaţi.
În plus, instituţia juridică analizată trebuie să ofere cetăţeanului o protecţie adecvată împotriva arbitrariului, ceea ce realizează şi Legea nr. 554/2004, modificată.
Legiuitorul naţional a fost obligat să găsească criterii pertinente pentru suspendarea executării actelor administrative până la clarificarea exactă a gradului de conformare a acestora cu normele juridice aplicabile în speţă. Măsura cu caracter provizoriu anterior individualizată determină punerea în balanţă a interesului social cu cel personal, preeminenţa unuia dintre ele fiind subsumată principiului legalităţii.
De altfel, trebuie semnalat faptul că, la nivel european, există preocupări în domeniu. Cu titlu exemplificativ, amintim Recomandarea nr. R (89) 8 adoptată de Comitetul de Miniştri din cadrul Consiliului Europei la data de 13.09.1989, referitoare la protecţia jurisdicţională provizorie în materie administrativă.
Aceasta din urmă a apreciat că este de dorit să se asigure persoanelor o protecţie jurisdicţională provizorie, fără a se recunoaşte, însă, eficacitatea necesară acţiunii administrative.
De asemenea, Recomandarea anterior arătată a reţinut faptul că autorităţile administrative acţionează în numeroase domenii şi că activităţile lor sunt de natură să afecteze drepturile, libertăţile şi interesele persoanelor. Mai mult, acelaşi act european a statuat că executarea imediată şi integrală a actelor administrative contestate sau susceptibile de a fi atacate poate cauza persoanelor, în anumite circumstanţe, un prejudiciu ireparabil, pe care echitatea îl impune să
fie evitat, în măsura posibilului.
Conform Recomandării aflate în discuţie, autoritatea jurisdicţională chemată să decidă măsuri de protecţie provizorie trebuie să ia în apreciere ansamblul circumstanţelor şi intereselor prezente; asemenea măsuri pot fi acordate în special în situaţia în care executarea actului administrativ este de natură să producă pagube grave, dificil de reparat şi în cazul în care există un argument juridic aparent valabil referitor la nelegalitatea respectivului act.
Pe de altă parte, se impune a fi făcută precizarea, realizată şi de către prima instanţă, că actul administrativ se bucură de prezumţia de legalitate care, la rândul său, se bazează pe prezumţia de autenticitate (actul emană de la cine se afirmă că emană) şi pe prezumţia de veridicitate (actul exprimă ceea ce în mod real a decis autoritatea emitentă).
De aici, rezultă principiul executării din oficiu, întrucât actul administrativ unilateral este el însuşi titlu executoriu.
Cu alte cuvinte, a nu executa actele administrative, care sunt emise în baza legii, echivalează cu a nu executa legea, ceea ce este de neconceput într-o bună ordine juridică, într-un stat de drept şi o democraţie constituţională.
Din acest motiv, suspendarea efectelor actelor administrative reprezintă o situaţie de excepţie, la care judecătorul de contencios administrativ poate să recurgă atunci când sunt îndeplinite condiţiile impuse de Legea nr. 554/2004.
De altfel, în cadrul activităţii de organizare a executării şi de executare în concret a legii, autorităţile publice emit acte juridice cu scopul de a modifica ordinea juridică existentă, folosind prerogative de putere publică, iar actele administrative se adresează persoanelor fizice sau juridice, care au obligaţia punerii lor în executare.
Cert este că trebuie asigurat un anumit echilibru în procesul executării din oficiu a actelor administrative, precum şi anumite garanţii de echitate pentru cetăţeni, întrucât activităţile administrative nu pot fi discreţionare în ceea ce priveşte alegerea formelor de executare.
Pe cale de consecinţă, administraţia este legată în mod necesar de drept, iar procedura administrativă care vizează executarea din oficiu a actelor administrative nu poate fi lăsată în afara dreptului.
În altă ordine de idei, din lecturarea art. 14 alin. 1 din Legea nr. 554/2004, modificată, rezultă că, pentru a se dispune suspendarea actului administrativ, trebuie îndeplinite cumulativ următoarele condiţii: existenţa unui act administrativ, parcurgerea procedurii administrative prealabile, prezenţa unui caz bine justificat şi prevenirea unei pagube iminente.
Aşadar, o primă cerinţă pentru a interveni această măsură excepţională de întrerupere a efectelor unui act administrativ este aceea de a fi în prezenţa unui asemenea act.
Potrivit art. 2 alin. 1 lit. c) din actul normativ mai sus citat, prin noţiunea de act administrativ se înţelege actul unilateral cu caracter individual sau normativ emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naştere, modifică sau stinge raporturi juridice.
După criteriul întinderii efectelor juridice pe care le produc, actele administrative se pot clasifica în acte administrative normative şi acte administrative individuale.
Actele administrative normative cuprind reglementări de principiu cu caracter obligatoriu, formulate în abstract, în vederea aplicării la un număr nedeterminat de persoane.
Actele administrative individuale sunt manifestări de voinţă care creează, modifică, desfiinţează drepturi şi obligaţii în beneficiul sau sarcina uneia sau mai multor persoane dinainte determinate.
În speţa de faţă, în mod indiscutabil, H.G. nr. 735 din 21.07.2010 este un act administrativ unilateral cu caracter normativ, avându-se în vedere conţinutul său, care se referă la metodologia de recalculare a pensiilor stabilite potrivit legislaţiei privind pensiile militare de stat, a pensiilor de stat ale poliţiştilor şi ale funcţionarilor publici cu statut special din sistemul administraţiei penitenciarelor, conform Legii nr. 119/2010 privind stabilirea unor măsuri în domeniul pensiilor.
În raport de cele amintite anterior, H.G. nr. 735 din 21.07.2010 cu alte cuvinte, se referă la toate produce efecte erga omnes,
persoanele aflate sub incidenţa sa: foştii militari, poliţişti, funcţionari publici cu statut special din sistemul administraţiei penitenciarelor, pentru care se dispune recalcularea pensiilor.
Relevant pentru problema aflată în discuţie este şi raportul de subordonare a unei hotărâri de Guvern faţă de legea în aplicarea căreia a fost emisă, potrivit art. 108 alin. 2 din Constituţie.
De asemenea, în speţă, a fost îndeplinită condiţia procedurală a recursului administrativ prealabil, impusă de art. 7 din Legea nr. 554/2004, modificată, aspect necontestat în prezenta cale extraordinară de atac.
Ca atare, soluţia primei instanţe de respingere a excepţiei inadmisibilităţii cererii de suspendare este legală. Conform art. 2 alin. 1 lit. t) din Legea nr. 554/2004, modificată prin Legea nr. 262/2007, cazurile bine justificate presupun împrejurări legate de starea de fapt şi de drept, care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actului administrativ.
Datorită recentei modificări legislative pe materia analizată, se poate aprecia că reglementarea în discuţie îndeplineşte cerinţa de accesibilitate şi previzibilitate, menită să reducă riscul de
subiectivitate şi de arbitrar. O asemenea adaptare de ordin procedural la exigenţele juridice europene era indispensabilă faţă de împrejurarea că, în numeroase cazuri, statele au fost conduse spre modificarea ordinii lor juridice, ca efect al aplicării Recomandărilor Consiliului Europei, precum şi a normelor comunitare.
La modul concret, conform legislaţiei naţionale, condiţia existenţei unui caz bine justificat este îndeplinită în situaţia în care se regăsesc argumente juridice aparent valabile cu privire la nelegalitatea actului administrativ aflat în litigiu.
Altfel spus, pentru a interveni suspendarea judiciară a executării unui act administrativ trebuie să existe un indiciu temeinic de nelegalitate.
În acest context, trebuie subliniat faptul că principiul legalităţii activităţii administrative presupune atât ca autorităţile administrative să nu eludeze dispoziţiile legale, cât şi ca toate deciziile acestora să se întemeieze pe lege. El impune, în egală măsură, ca respectarea acestor exigenţe de către autorităţi să fie în mod efectiv asigurată.
În doctrina de drept administrativ, se susţine că principiul legalităţii impune trei reguli: existenţa unei baze legale, obligaţia de a respecta regulile care reglementează activitatea administraţiei, precum şi obligaţia de a respecta legile generale, fiind vorba de legile care nu sunt adoptate pentru a guverna activitatea administraţiei, dar care trebuie avute în vedere de către autoritate pentru că ele privesc alte interese pe care trebuie să le ocrotească administraţia.
Prin urmare, principiul legalităţii implică, pe de o parte, faptul că administraţia trebuie să respecte ierarhia normelor, iar pe de altă parte, faptul că aceasta nu poate acţiona dacă nu este „abilitată” de o
regulă de drept. Această abilitare priveşte competenţa autorităţii administrative de a emite un act administrativ.
Respectarea principiului legalităţii impune posibilitatea ca actele administrative nelegale să poată fi revocate întrucât, în caz contrar, judecătorul poate proceda la anularea lor.
Pentru consolidarea principiului legalităţii, apreciat ca un adevărat postulat constituţional, sunt necesare reguli sistematizate,
clare şi coerente, care să guverneze activitatea autorităţilor administrative. După cum au subliniat în mod constant teoreticienii şi practicienii dreptului european, legalitatea este unul din elementele dreptului la buna administrare.
În sistemul juridic românesc, acest principiu este reglementat în art. 1 alin 5 şi art. 16 alin. 2 din Constituţie. Astfel, primul text constituţional precizează faptul că, în România, respectarea
Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie. Pe de altă parte, al doilea text cuprins în Legea fundamentală arată că nimeni nu este mai presus de lege.
În speţa de faţă, Înalta Curte constată că suntem în prezenţa unui caz bine justificat.
Aspectele care fundamentează ideea unei îndoieli serioase cu privire la legalitatea actului administrativ solicitat a fi suspendat sunt legate de aparenta încălcare a dispoziţiilor Legii nr. 119/2010, în a cărei aplicare a fost dată H.G. nr. 735 din 21.07.2010.
Aşa cum în mod corect a reţinut prima instanţă, la o analiză în aparenţă a Legii nr. 119/2010, se observă că ea nu conţine dispoziţii care să oblige pensionarii să depună cereri de recalculare a pensiei, să solicite şi să depună acte doveditoare privind veniturile realizate sau în temeiul cărora să fie obligaţi să suporte vreo consecinţă, ca urmare a neefectuării de către aceştia a demersurilor prevăzute în actul normativ. La rândul său, nici dispoziţiile Legii nr. 19/2000 nu impun o asemenea obligaţie, ci se referă doar la posibilitatea beneficiarilor săi de a-şi dovedi, în situaţiile prezentate în reglementare, cu înscrisuri probatorii stagiile de cotizare.
Cu toate acestea, art. 2 alin. 3 şi 4, art. 6 alin. 2 şi art. 10 alin. 2 din H.G. nr. 735 din 21.07.2010 obligă pensionarii aflaţi sub incidenţa sa să solicite documentele necesare recalculării pensiilor şi să depună cererile de recalculare şi actele doveditoare privind veniturile obţinute.
O altă observaţie care se impune a fi făcută este aceea că toate criticile formulate de recurentul Guvernul României cu privire la condiţia cazului bine justificat vizează fondul cauzei, ceea ce excede controlului ce poate fi făcut de Înalta Curte investită să analizeze legalitatea unei sentinţe care s-a pronunţat pe o cerere de suspendare a unui act administrativ. Pe de altă parte, instanţa de control judiciar apreciază că nu poate primi nici critica formulată de recurentul Ministerul Administraţiei şi Internelor, în sensul că prima instanţă, prin analiza îndeplinirii condiţiei cazului bine justificat, a prejudecat fondul cauzei, în raport de cele expuse mai sus.
În plus, Înalta Curte apreciază că este nefondată şi critica formulată de acelaşi recurent-intervenient, în sensul că trebuia avută în vedere situaţia celor care solicită suspendarea actului
administrativ litigios, iar nu eventualele vicii ale respectivului act, întrucât acestea din urmă trebuie analizate de instanţa investită cu cererea de anulare.
Pe acest aspect, instanţa de control judiciar are în vedere faptul că H.G. nr. 735 din 21.07.2010 – act administrativ unilateral cu ca şi sentinţa recurată. caracter normativ - produce efecte erga omnes, În altă ordine de idei, un argument suplimentar care pledează pentru aparenta nelegalitate a actului administrativ litigios este faptul că, prin sentinţa nr. 443 din 23.11.2010 pronunţată în dosarul nr. 1510/33/2010, Curtea de Apel Cluj – Secţia Comercială, de Contencios Administrativ şi Fiscal a anulat dispoziţiile art. 2 alin. 2, 3, 4, 6 şi 7, ale art. 6 alin. 1, 2 şi 4 şi ale art. 10 alin. 2 din H.G. nr. 735 din 21.07.2010 (a se vedea filele 60-68 dosar recurs).
În speţă, este îndeplinită şi condiţia prevenirii pagubei iminente, impusă de art. 14 alin. 1 din Legea nr. 554/2004, modificată.
Astfel, conform art. 2 alin. 1 lit. ş) din legea în discuţie, paguba iminentă reprezintă prejudiciul material viitor şi previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcţionării unei autorităţi publice sau a unui serviciu public.
Aşadar, paguba iminentă presupune o anumită urgenţă pentru a opera suspendarea efectelor unui act administrativ. Putem aprecia că există urgenţă atunci când executarea actului administrativ aduce o atingere gravă şi imediată unui interes public, situaţiei reclamantului sau intereselor pe care acesta înţelege să le apere.
Revine judecătorului de contencios administrativ, investit cu soluţionarea unei cereri de suspendare, să aprecieze în mod concret, având în vedere argumentele prezentate de reclamant, dacă efectele actului aflat în discuţie sunt de natură să justifice urgenţa. Aceasta din urmă poate justifica măsura provizorie a suspendării executării unui act administrativ, fără ca ea să aducă atingere hotărârii judecătoreşti ce urmează a se pronunţa cu privire la cererea de anulare a actului.
În speţa de faţă, Înalta Curte apreciază că este corectă concluzia primei instanţe, în sensul că H.G. nr. 735 din 21.07.2010 creează o situaţie discriminatorie prin determinarea punctajului mediu anual pe baza salariului mediu brut pe economie din perioadele pentru care beneficiarii pensiilor nu au depus cereri de recalculare şi documente doveditoare.
În plus, după cum s-a evidenţiat şi de către judecătorul fondului, pentru prima dată, actul administrativ cu caracter normativ prevede o asemenea modalitate de calcul a drepturilor de pensie.
Ca atare, Înalta Curte reţine că actul administrativ aflat în litigiu determină o situaţie care nu are o justificare obiectivă şi rezonabilă, în sensul art. 14 din C.E.D.O.
Într-adevăr, situaţia de fapt generată în urma adoptării H.G. nr. 735 din 21.07.2010 este de natură să creeze un dezechilibru între interesul general şi obligaţia protejării drepturilor fundamentale ale cetăţeanului. Cu alte cuvinte, există un dezechilibru atunci când se diminuează drepturile patrimoniale, motiv pentru care persoana trebuie să suporte o sarcină excesivă şi disproporţionată.
De asemenea, trebuie reamintit faptul că instanţa europeană a drepturilor omului a decis în mod constant că noţiunea de „bun”, ca obiect al dreptului de proprietate, consacrat şi protejat de art. 1 paragraful 1 din Primul Protocol Adiţional al C.E.D.O., include orice interes al unei persoane de drept privat care are o valoare economică, astfel încât dreptul la pensie poate fi asimilat unui drept de proprietate.
Prin dispoziţia referitoare la obligarea pensionarilor de a depune cereri de recalculare a pensiilor şi a documentelor doveditoare ale veniturilor pe care le-au dobândit în decursul carierei, se realizează o ingerinţă în dreptul lor la respectarea bunului, reprezentat de pensie.
Pe de altă parte, caracterul iminent al prejudiciului suportat de persoanele aflate sub incidenţa H.G. nr. 735 din 21.07.2010 rezultă şi din prevederile art. 1 din actul administrativ normativ, care statuează că pensiile prevăzute la art. 1 lit. a) şi b) din Legea nr. 119/2010 pentru stabilirea unor măsuri în domeniul pensiilor, cuvenite sau aflate în plată, se recalculează conform algoritmului de calcul utilizat de Legea nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale, cu modificările şi completările ulterioare, într-o perioadă de 5 luni de la data intrării în vigoare a prezentei hotărâri.
Textul normativ mai sus citat trebuie corelat cu faptul că H.G. nr. 735 din 21.07.2010 a intrat în vigoare la data de 29.07.2010, iar pensiile recalculate în temeiul procedurii reglementate de aceasta, în termenul de 5 luni, au intrat în plată din luna ianuarie 2011.
Din cele anterior expuse, rezultă cu evidenţă faptul că există o pagubă iminentă, în sensul art. 2 alin. 1 lit. ş) din Legea contenciosului administrativ.
2) Din punctul de vedere al îndeplinirii cerinţelor impuse de art. 15 alin. 4 din Legea nr. 554/2004, modificată prin Legea nr. 262/2007, Înalta Curte reţine următoarele:
Conform dispoziţiei legale amintite mai sus, în ipoteza admiterii acţiunii de fond, măsura suspendării, dispusă în condiţiile art. 14, se prelungeşte de drept până la soluţionarea definitivă şi irevocabilă a cauzei, chiar dacă reclamantul nu a solicitat suspendarea executării actului administrativ în temeiul alin. 1.
Ca atare, putem aprecia că, prin textul legal aflat în discuţie, s-a dat eficienţă instituţiei suspendării actului administrativ, dispuse în baza art. 14 din Legea nr. 554/2004, modificată iar, pentru acest motiv, legiuitorul român a introdus o nouă ipoteză normativă în corpul legii.
Această regulă se impunea, întrucât persoana vătămată prin punerea în executare a actului administrativ considerat nelegal nu mai avea nicio posibilitate legală de a menţine măsura suspendării şi după momentul pronunţării soluţiei instanţei de fond, când înceta suspendarea dispusă în baza art. 14 din lege.
Din actele dosarului, rezultă faptul că, prin sentinţa nr. 443 din 23.11.2010 pronunţată în dosarul nr. 1510/33/2010, Curtea de Apel Cluj – Secţia Comercială, de Contencios Administrativ şi Fiscal a anulat dispoziţiile art. 2 alin. 2, 3, 4, 6 şi 7, ale art. 6 alin. 1, 2 şi 4 şi ale art. 10 alin. 2 din H.G. nr. 735 din 21.07.2010.
Aşadar, prin aplicarea art. 15 alin. 4 din Legea nr. 554/2004, modificată, măsura suspendării H.G. nr. 735 din 21.07.2010, dispusă de prima instanţă, se prelungeşte până la soluţionarea ope legis definitivă şi irevocabilă a cauzei având ca obiect anularea acestui act administrativ unilateral cu caracter normativ.
În plus, se impun a fi amintite şi prevederile art. 14 alin. 4 şi 7 din Legea contenciosului administrativ.
Astfel, conform art. 14 alin. 4 din lege, hotărârea prin care se pronunţă suspendarea este executorie de drept; ea poate fi atacată cu recurs în termen de 5 zile de la comunicare, iar recursul nu este suspensiv de executare.
Prin urmare, este aplicabil principiul executării hotărârii judecătoreşti în acest domeniu încă de la momentul pronunţării sale.
Pe de altă parte, art. 14 alin. 7 din Legea contenciosului administrativ întăreşte ideea menţionată anterior, întrucât dispune că suspendarea executării actului administrativ are ca efect încetarea oricărei forme de executare, până la expirarea duratei suspendării.
În această ordine de idei, prezintă relevanţă faptul că în materia contenciosului administrativ se aplică unele reguli procedurale specifice, printre care şi cea privind executarea hotărârilor
judecătoreşti pronunţate în cererile de suspendare.
De altfel, dreptul la executarea actelor jurisdicţionale a devenit în dreptul european cea de-a treia garanţie a procesului echitabil, reglementat de art. 6 paragraful 1 din C.E.D.O.
În consecinţă, din cele anterior expuse, rezultă că sunt nefondate motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7 şi 9 C.proc.civ. iar, în speţă, nu există motive de ordine publică care să poată fi reţinute, astfel încât, Înalta Curte, în baza art. 312 alin. 1 teza a II-a C.proc.civ., raportat la art. 20 şi art. 28 din Legea contenciosului administrativ, modificată, va respinge recursurile declarate de Guvernul României şi Ministerul Administraţiei şi Internelor şi va admite cererile de intervenţie în interesul intimaţilor-reclamanţi formulate de Sindicatul Cadrelor Militare Disponibilizate (S.C.M.D.) şi de Asociaţia Naţională a Cadrelor Militare în Rezervă şi Retragere „Alexandru Ioan Cuza” – Filiala sector 5 Bucureşti.

PENTRU ACESTE MOTIVE ÎN NUMELE LEGII


DECIDE:

Respinge recursurile declarate de Guvernul României şi Ministerul Administraţiei şi Internelor împotriva sentinţei civile nr. 338 din 28 septembrie 2010 a Curţii de Apel Cluj – Secţia Comercială,
de Contencios Administrativ şi Fiscal, ca nefondate.
Admite cererile de intervenţie în interesul intimaţilor-reclamanţi formulate de Sindicatul Cadrelor Militare Disponibilizate şi de Asociaţia Naţională a Cadrelor Militare în Rezervă şi Retragere „Alexandru Ioan Cuza” – Filiala Sector 5 Bucureşti.

Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 7 ianuarie 2011.